joi, 10 septembrie 2015

Listening more, teaching less

On parenting & the whole listening more, teaching less thing by Hollie Holden:


Yesterday, we were having a quiet moment (a rare thing in our house) and my four-year-old son was gazing out into the garden as he ate his food. Then he looked at me and said, with clarity and excitement: 'mum, I've worked something out. People come here and then they die and when they die they go back into the sun to make it shine more brightly for everyone.' 

And I really took in his realisation (and breathed it in) and I said 'You know, I think that's exactly it.' And we carried on eating. 

And I was thinking today about how often I hear of parents asking spiritual teachers how they can read the right books to their children, help them become connected, know the truth, be kind. And there are so many books out there to help us do this. But really my own response is that we need to find ways to let them STAY IN the wisdom, not help them find it. Or, if they lose their way, to help them come back home to themselves rather than look outside themselves for somewhere 'out there'. 

Which means as much spaciousness, peace, presence and listening as we can muster and doing our own inner work to forgive ourselves when we are not providing any of these things (!) and, above all, stopping with the whole teaching thing. Yes, guidance of course and boundaries definitely. But teaching is a whole other thing. 

And we can start doing it by becoming more disciplined around them - more present, less distracted (she says, making a mental note to Hide The Phone for the afternoon) and more alongside our children as they discover and realise and reflect rather than worrying about what answer to give them when they ponder life. 

Our children have everything they need to thrive, to be themselves (the most important job in the universe), to love, to find their way to kindness, to fulfil their soul path. Just like a seed that has absolutely everything it needs to turn into a whole, enormous, huge oak tree. Our job is to trust, not to mould. And to hold, not to teach. 

The other benefit of adopting this approach in our parenting is that WE GET TO LEARN HUGE AMOUNTS OF DEEP STUFF. Seriously, the wildest wisdom comes through when these young humans are given the space to speak. {I always love hearing the pearls; please share in the comments...}

We all turn back into the sun to give each other more light. Thank goodness I didn't miss that one. 


(And, by the way, our children also choose us, in all their wisdom, EXACTLY AS WE ARE for the highest learning of all of us. So your biggest job really is to get that you are enough. Do not, I repeat, do not use this post to beat yourself up, tell yourself you should be doing better or that you wish you had been more developed when your children were young. Strict loving orders. Just let the seed be planted if it needs to be or let a young shoot be strengthened in you or just receive the validation from a fellow doing-my-best parent.)

joi, 25 iunie 2015

Urme pe nisip

Se spune că, odată, un om mergea printr-un deșert. Nu mai putea de oboseală; nu mâncase nimic de mai multe zile, apă nu mai avea, iar soarele puternic îl topea cu razele sale de foc. În afară de întinderea nesfârșită de nisip dogoritor, nu se vedeau decât urmele omului, urmele pașilor săi.

Deodată însă, omul a observat că alături de el au apărut și alte urme, ca și când mai era cineva, o persoană ce mergea odată cu ea și ale cărei urme le putea vedea alături de ale sale. Speriat, a strigat:

- De ce sunt patru urme pe nisip, când eu sunt singur? Cine ești și de ce nu te văd?

Dar o voce i-a răspuns:

- Sunt Dumnezeu! Nu ești singur, fiindcă Eu merg alături de tine. Astfel, vei fi ocrotit de orice rău și vei ajunge cu bine la capăt!

Omul a căzut în genunchi și i-a mulțumit Domnului că S-a îndurat de el, după care și-a continuat drumul, convins că acum v-a reuși. Și a mers, a mers, până când într-un final a simțit că nu mai poate face un pas măcar. Căzut în genuchi a privit în spate si... ce i-a fost dat să vadă? Pe nisip, nu se vedeau decât urmele pașilor săi.

- Doamne, a spus omul îndurerat, de ce m-ai părăsit, de ce nu sunt decât două urme în nisip?

Dar aceeași voce i-a răspuns cu blândețe:

- Pentru că, până acum, Eu te-am dus în brațe.

Deodată, omul nostru a simțit ceva rece și a deschis ochii. Visase. Toropit de oboseală, încins de lumina soarelui, căzuse în nisip, ajuns la capătul puterilor. Dar, în timpul somnului fusese găsit de o caravană. Câțiva negustori îl ridicaseră și îl stropiră cu apă. Atunci când a simțit apa rece pe față s-a trezit, amintindu-și de visul său.

- Binecuvântat să fie Domnul! - a strigat omul. Cum m-ați găsit?

- Am vazut niște urme în nisip și ne-am dat seama că cineva s-a rătăcit. Erau într-adevăr urmele tale.

- Voi credeți că urmele mele v-au adus aici? Nu, Dumnezeu, care S-a îndurat de suferința mea, El v-a călăuzit pașii spre mine, altfel aș fi murit.

Sunt unii oameni care nu văd că Dumnezeu se îngrijește de ei. Nu văd că Domnul, din iubire, caută mereu să îi ajute. ei uită de cele sfinte și de Dumnezeu, dar Dumnezeu nu uită niciodată de ei. Ferice de aceia care văd că toate - sănătatea, puterea de muncă, fericirea țin de Dumnezeu și că doar prin puterea Lui suntem mântuiți. Ferice de aceia care au mereu încredere în ajutorul Domnului.


(fragment din L. Magdan, ”Cele mai frumoase pilde și povestiri creștin-ortodoxe”, Editura Aramis, București)

miercuri, 22 aprilie 2015

Cea mai draguta ceasca

„O familie a plecat într-o excursie în Anglia pentru a cumpăra ceva dintr-un frumos magazin de antichităţi, pentru celebrarea celei de a 25-a aniversări de la căsătorie. Şi soţiei şi soţului le plăceau antichităţile şi produsele din argilă, obiecte ceramice, în special ceştile de ceai. Au observat o ceaşcă excepţională şi au întrebat: „Putem să vedem ceşcuţa aceea? Nu am văzut niciodată ceva atât de frumos!”.

În timp ce doamna le oferea ceea ce ceruseră, ceşcuţa de ceai a început să vorbească:
 ‒ Voi nu puteţi să înţelegeţi. Nu am fost de la început o ceşcuţă de ceai. Cândva, am fost doar un bulgăre de argilă roşie. Stăpânul m-a luat şi m-a rulat, m-a bătut tare, m-a frământat în repetate rânduri, iar eu am strigat: „Nu face asta!”,„Nu-mi place!”, „Lasă-mă în pace!”, dar El a zâmbit doar şi a spus cu blândeţe: „Încă nu!”. Apoi, ah! Am fost aşezată pe o roată şi am fost învârtită, învârtită, învârtită. „Opreşte! Ameţesc! O să-mi fie rău!”, am strigat. Dar Stăpânul doar a dat din cap şi a spus, liniştit: „Încă nu”. M-a învârtit, m-a frământat şi m-a lovit şi m-a modelat, până a obţinut forma care i-a convenit, iar apoi m-a băgat în cuptor. Niciodată nu am simţit atâta căldură! Am strigat, am bătut şi am izbit uşa... „Ajutor! Scoate-mă de-aici!” Puteam să-L văd printr-o deschizătură şi puteam citi pe buzele Sale, în timp ce clătina din cap dintr-o parte în alta: „Încă nu”.

Când mă gândeam că nu voi mai rezista încă un minut, uşa s-a deschis. Cu atenţie, m-a scos afară şi m-a pus pe raft... am început să mă răcoresc. O, mă simţeam atât de bine! „Ei, aşa este mult mai bine”, m-am gândit. Dar, după ce m-am răcorit, m-a luat, m-a periat şi m-a colorat peste tot… mirosurile erau oribile. Am crezut că mă sufoc. „O, te rog, încetează, încetează!”, am strigat. El doar a dat din cap şi a spus: „Încă nu!” Apoi, deodată m-a pus din nou în cuptor. Numai că acum nu a mai fost ca prima dată. Era de două ori mai fierbinte şi simţeam că mă voi sufoca. L-am rugat. Am insistat. Am strigat. Am plâns... eram convinsă că nu voi scăpa! Eram gata să renunţ. Chiar atunci, uşa s-a deschis şi El m-a scos afară şi, din nou, m-a aşezat pe raft, unde m-am răcorit şi am aşteptat şi am aşteptat, întrebându-mă: „Oare ce are de gând să-mi mai facă?”.

O oră mai târziu, mi-a dat o oglindă şi a spus: „Acum uită-te la tine!”. Şi m-am uitat. „Aceea nu sunt eu; aceea nu pot fi eu... Este frumoasă. Sunt frumoasă!” El mi-a vorbit blând: „Vreau să ţii minte, ştiu că a durut când ai fost rulată, frământată, lovită, învârtită, dar, dacă te-aş fi lăsat singură, te-ai fi uscat. Ştiu că ai ameţit când te-am învârtit pe roată, dar, dacă m-aş fi oprit, te-ai fi desfăcut bucăţele, te-ai fi fărâmiţat. Ştiu că a durut şi că a fost foarte cald şi neplăcut în cuptor, dar a trebuit să te pun acolo, altfel te-ai fi crăpat. Ştiu că mirosurile nu ţi-au făcut bine când te-am periat şi te-am colorat peste tot, dar, dacă nu aş fi făcut asta, niciodată nu te-ai fi călit cu adevărat. Nu ai fi avut strălucire în viaţă. Dacă nu te-aş fi băgat pentru a doua oară în cuptor, nu ai fi supravieţuit prea mult, fiindcă acea întărire nu ar fi ţinut. Acum eşti un produs finit. Acum eşti ceea ce am avut în minte prima dată când am început să lucrez cu tine”.

Morala povestirii este următoarea, arăta duhovnicul Arsenie Boca:

„Dumnezeu ştie ce face cu fiecare dintre noi. EL este Olarul, iar noi suntem argila Lui. El ne va modela, ne va face şi ne va expune la presiunile necesare, pentru a fi lucrări perfecte care să împlinească buna, plăcuta şi sfânta Sa voie. Dacă viaţa pare grea şi eşti lovit, bătut şi împins aproape fără milă; când lumea îţi pare că se învârteşte necontrolat; când simţi că eşti într-o suferinţă îngrozitoare, când viaţa pare cumplită, fă-ţi un ceai şi bea-l din cea mai drăguţă ceaşcă, aşază-te şi gândeşte-te la cele citite aici şi apoi discută puţin cu Olarul”.



vineri, 23 ianuarie 2015

Gânduri pentru fiecare zi

~ de Omraam Mikhaël Aïvanhov

Dumnezeu ne-a dat viața, dar ca să fim cu adevărat vii, avem o întreagă lucrare de îndeplinit. Depinde de noi să întărim, să înfrumusețăm, să facem mai subtilă, mai spirituală, viața care ne-a fost dăruită.
Viața are grade infinite. Acela care rămâne în gradele inferioare nu poate intra în comunicare decât cu realitățile care sunt la nivelul său. El își taie legăturile cu Sursa, iar această ruptură îi dă din ce în ce mai multe senzații că nimic nu are sens, că Dumnezeu nu există.
Este normal, cum ar putea sesiza ceva din realitățile superioare? Când rămâi atât de jos în conștiință, cum te poți bucura de existența Domnului? Nu Îl simți nici în tine, nici în afară de tine.
Ca să simți viața divină, trebuie mai întâi să-ți divinizezi propria viață. Viața divină din noi trezește centri spirituali ce ne vor permite să simțim existența Divinității.